Malaxa – Faur, sau Pasărea Phoenix a industriei româneşti

Uzinele Malaxa-23 August nu mai există instituţional. Sunt capitole de istorie care pot ridica, cel mult, probleme de morală şi conştiinţă. Nu se poate vorbi, însă, despre ziduri, fără a scoate pe tapet şi povestea sufletului care a stat la baza lor.

Industriaş român de succes, cu sânge boieresc - acesta ar fi, pe scurt, portretul lui Niculae Malaxa, cel considerat drept fondator al industriei naţionale. Despre originile greceşti ale omului de afaceri
s-a vorbit mai puţin. Fiu al lui Costache Malaxa şi al Elenei Ruxandra, fata pitarului Bădărău, căruia după boierire i s-a conferit numele de Popov, Niculae a cunoscut o ascensiune rapidă, datorată, în primul rând, abilităţii în afaceri.

La o vârstă fragedă pentru a înregistra un asemenea succes, 37 de ani, ajutat de imaginaţie, dar şi de legăturile strânse şi nu întotdeauna apreciate cu înalta clasă politică, Niculae Malaxa pune temelia a ceea ce, în scurt timp, avea să fie cea mai puternică uzină de locomotive din Europa.

Malaxa – Creangă, o colaborare de succes

Colaborarea dintre industriaş şi arhitectul Horia Creangă, nepotul marelui scriitor Ion Creangă, a reprezentat o încercare remarcabilă de umanizare a tehnologiei. Într-o notiţă apărută în 1937, în „Gazeta Municipală”, este confirmată colaborarea de durată: „Arhitect al soc. Malaxa a fost totdeauna d. arh.Horia Creangă”. Atras de arhitectura industrială, cu experienţă timpurie, dar semnificativă, la compania

Nord Railway din Franţa, cu studiile aprofundate la Şcoala de Arte Frumoase din Paris, Horia Creangă a făcut din fabrica lui Malaxa cea mai modernă fabrică de ţevi din Europa. În plus

, la sfârşitul anilor '30, devenise principalul furnizor de armament din România. Ca şi producţia însăşi, şi riguros dependentă de aceasta, dezvoltarea spaţiilor productive se făcea după stricte planificări anuale.
În deceniul al IV-lea, afacerea îi atinsese apogeul dezvoltării, odată cu ridicarea Fabricii de Ţevi, astfel încât exprimarea făţişă a opţiunilor politice nu mai era o problemă.

În politică, de partea celor puternici

Malaxa s-a remarcat ca apropiat al Regelui Carol al II-lea, membru al Cancelariei Regale, sponsor important al Coroanei (însuşi regele deţinea o treime din capitalul de la „Malaxa”), alături de industriaşul Max Auscnit şi de bancherul Aristide Blank , apoi al dictaturii clarliste.

Alunecos, traiectul politic al industriaşului nu a ocolit nici Garda de Fier, devenind unul dintre principalii sponsori ai săi. Aceste afinităţi i-au adus neplăceri, astfel că, în mai 1941, îi sunt confiscate uzinele. Însă, încrederea pe care regimul comunist proaspăt instalat i-a acordat-o, coroborată cu lipsa de productivitate cu care era ameninţată fabrica, a făcut ca, în scurt timp, aceasta să fie returnată lui Malaxa. Situaţia nu durează prea mult, întrucât, în urma naţionalizării efectuate de guvernul comunist, în 11 august 1948, uzinele intră în proprietatea statului.

Şi, pentru că din totdeauna cele mai prospere şi mai sigure afaceri au fost cele făcute cu statul, aproximativ 98% dintre tranzacţiile de la „Malaxa”, din perioada în care aceasta se afla în posesia proprietarului, s-au desfăşurat cu statul român. Unele dintre ele erau chiar păguboase: în timpul guvernării Tătărăscu, spre exemplu, ţevile produse
la „Malaxa” costau cu 40% mai mult decât cele importate, fiind, bineînţeles, şi de calitate
inferioară. Pe atunci, produsele metarulgice româneşti erau cu 220% mai scumpe decât cele belgiene.